Singurul om care a scăpat după un naufragiu, a fost aruncat pe o insulă pustie. El s-a rugat din răsputeri lui Dumnezeu pentru ca să fie salvat, şi în fiecare zi el privea spre orizont, dar nimeni nu-i venea în ajutor. Disperat, el şi-a construit o colibă din bucăţi ale navei pentru a se proteja de stihii şi să-şi păstreze puţinele bunuri rămase. Dar o dată, în timpul unei furtuni, el rătăcea pe insulă, în căutarea hranei, s-a întors şi a văzut coliba sa în flăcări, şi fumul se întindea spre cer. S-a întâmplat cel mai teribil lucru: el a pierdut tot ce mai avea.

Cuprins de durere şi disperare, el a exclamat: "O, Doamne, de ce?".
A doua zi de dimineaţă el s-a trezit de sunetele navei care se apropia de insulă, care venea să-l salveze.

- Dar cum aţi aflat că sunt aici? - A întrebat omul pe salvatori lui.
- Am observat focul de semnal - au răspuns ei.

P.S. Este uşor să cazi în disperare, când vine vreun dezastru. Dar nu trebuie să-ţi laşi mâinile jos, pentru că lui Dumnezeu îi pasă de tine chiar şi atunci când eşti atins de durere şi suferinţă.

- De ce? A întrebat el arătând la inscripţie.
- Pentru memorie, a răspuns pescarul. Să nu uit că trebuie să mă rog şi să muncesc.
- Ei bine, de a lucra, desigur, toţi avem nevoie, dar de a ne ruga.., omul fluturat din mână cu indiferenţă, acest lucru este opţional. Nu, nu este necesar, de ce să pierd timpul rugându-mă.

- Nu este necesar? A întrebat pescarul şi a scos din apă vâsla pe care scria "roagă-te", şi a început să vâslească cu o vâslă. Barca a început să se rotească într-un loc. Iată vedeţi cum e munca fără rugăciune? Ne rotim pe loc şi nu facem nici o mişcare înainte.
De aici reiese: ca să înoţi cu succes prin marea furtunoasă a lumii, noi trebuie să ţinem cu fermitate în mâini cele două vâsle - "Roagă-te" şi "Munceşte".

Un profesor ne-a dat însărcinare ca fiecare dintre noi să aducă un sac de plastic şi o pungă сu cartofi.
Pentru fiecare persoană pe care noi în viaţă am refuzat să-o iertăm, a trebuit să alegem un cartof, să scriem pe el numele persoanei şi data şi, să-l punem în punga de plastic.
Unii din sacii noştri, după cum vă puteţi imagina, au fost destul de grei.

Apoi ne-a spus să purtăm sacul tot timpul cu noi o săptămână întreagă, în timpul nopţii să-l lăsăm lângă pat, în timp ce călătorim în maşină - pe scaunul de alături sau pe birou la locul de muncă.

Incomoditatea de a căra peste tot acest sac făcea să se înţeleagă că aceeaşi încărcătură de lucruri neiertate, numaică spirituale, întotdeauna purtăm cu noi.
In mod constant ne gandim la asta, retrăim în minte, nu le putem uita şi lăsăm aceste amintiri să fie în noi.

Fireşte cartofii în curând, a început să se strice şi a s-a acoperit cu mucoasă.
Acesta a fost un exemplu spectaculos al preţului pe care îl plătim pentru faptul că reţinem durerea şi emoţiile negative.

De multe ori ne gândim că iertarea - este un cadou pentru o altă persoană.
Desigur, e adevărat, dar numai parţial. Pentru că este, de asemenea, cel mai mare cadou pentru noi înşine!
Deci, data viitoare când vă decideţi că nu poţi ierta pe cineva, întrebaţi-vă:

"Oare sacul meu nu este şi aşa destul de greu?"

Un student a întrebat pe profesor: "Domnule profesor, spune-mi există o zi care să fie cea mai favorabilă pentru a începe creşterea personală?"

- O zi? Profesorul a rămas surprins.
- Ei bine, poate, o zi din săptămână sau o anumită zi a lunii...
- A-ah, zi din săptămână..., profesorul a dat din cap. Da, desigur. Această zi este – Miercuri, a zis el şi s-a uitat viclean la studenţi. Studenţii şi-au luat caietele şi au început să scrie ceea ce a spus profesorul.

- Tu de ce nu scrii? A întrebat el cu asprime pe un student care şedea drept, zâmbitor, şi se uita la profesor.
- Pentru că eu ştiu ce veţi spune mai departe.
- Şi ce voi spune? Profesorul s-a încruntat, a ridicat mâna, şi studenţii au făcut linişte. Atunci studentul, care nu scria, a declarat:
- Sunt, de asemenea, Marţi, Vineri, Sâmbătă, Luni, Joi şi Duminică.
- Ai dreptate, a spus profesorul. Dar am vrut să spun prima vineri apoi marţi.

Studenţii gălăgioşi erau bucuroşi că tovarăşul lor a spus aproape totul corect. Si apoi, unul dintre ei a întrebat:
- Profesore, anume în această succesiune? Profesorul se uită la student, care aproape că a dat răspunsul corect şi i-a facut semn cu mâna:
- Răspunde!

-O singura zi este cea mai buna, a spus el. Acest zi este – ziua de azi.

Biserica lui Hristos este asemănată cu un corp - capul, este Hristos, iar credincioşii - "membre unul pentru altul." Nu sunt simple membre, ci unul pentru altul. Ce înseamnă acest lucru?
Cum membrele corpului nostru se ajută şi au grijă unul de altul?
Picioarele poartă tot corpul. Mâinile nu lucrează doar pentru ele însele, ci pentru întregul corp. Ochii privesc pentru a arăta drumul, iar picioarele merg pe acest drum. În cazul în care o mână duce o greutate şi oboseşte, cea de-a doua imediat vine în ajutorul ei.
Dar ce simpatie au membrele! Dacă o mână este rănită, cea de-a doua imediat o apucă şi o mângâie locul dureros, ca şi cum ar linişti-o. Ochii se uită la braţul rănit, şi încep să picure lacrimi.
De ce plângi ochiule? Doar nu te-au rănit pe tine! Iar dacă ochiului îi vine riscul unei lovituri, mâna îl acoperă îndată şi ia lovitura asupra sa. Invidie printre membrile corpului nu există.
Dacă aţi cumpărat pantofi noi pentru picioare, mâinile nu se supără, nu invidiază, nu acuză că pentru ele nu s-au cumpărat mănuşi. Mâinile ating, pipăie pantofii noi, şi se bucură, ochii strălucesc de bucurie, deşi lor nu le-au cumpărat ochelari noi.
Desigur, această comparaţie este simplistă, dar spune multe lucruri pentru noi, care suntem membri ai Trupului lui Hristos!