Un tânar predicator se plimba odata alaturi de un predicator mai în vârsta printr-o gradina cu trandafiri, marturisindu-i acestuia din urma ca nu prea stie care este voia lui Dumnezeu pentru viata lui, ce anume ar vrea Dumnezeu ca el sa faca în viata. Predicatorul cu experienta s-a îndreptat spre un tufis de trandafiri, a rupt un boboc si i l-a dat tânarului, rugându-l sa-l desfaca, fara a rupe însa nici o petala! Neîntelegând ce legatura poate sa existe între un boboc de trandafir si voia lui Dumnezeu pentru viata lui, tânarul l-a privit întrebator, dar din respect fata de colegul sau, a încercat sa desfaca bobocul. Zadarnica si trista încercare! Foarte curând si-a dat seama ca nu are cum sa "înfloreasca" trandafirul fara a-i distruge petalele catifelate.

Predicatorul mai în vârsta i-a spus atunci cu blândete în glas: "Daca nici macar un boboc de trandafir nu putem desface cu mâinile noastre fara a-i nimici frumusetea, cum ne putem închipui ca am avea întelepciunea de a ne întelege de la bun început întreaga viata? Dumnezeu a creat floarea si tot El o face sa înfloreasca. În mâinile mele trandafirul moare. Ma voi încrede, asadar, în calauzirea Lui în fiecare clipa din zi, pentru fiecare pas din calatoria pribegiei mele pe acest pamânt. Singurul Tatal ceresc stie si cunoaste calea ce-mi sta înainte. Ma voi încrede în El, în întelepciunea Lui de a depana momentele din viata mea, unul câte unul, la fel cum desface petalele trandafirului, una câte una."

Un băieţel îşi întreabă mămica:
- De ce plângi?
- Pentru că sunt femeie! - răspunde mămica.
- Nu înteleg... - zice micuţul.

Mămica îl îmbrăţişează şi spune:
- Şi n-ai să înţelegi niciodată...

Mai târziu, copilul îşi întreabă tatăl:
- De ce plange mămica?
- Nu ştiu nici eu! Toate femeile plâng fără motiv! - a fost tot ce i-a putut spune tăticul.

Devenit adult, băiatul îl intreabă pe Dumnezeu:
- Doamne, de ce plâng femeile aşa de uşor?

Şi Dumnezeu răspunde:
- Când am facut femeia, ea trebuia să fie o fiinţă deosebită. I-am facut umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea acestei lumi şi destul de moi ca să fie confortabili. I-am dat forţă de a da viaţă şi cea de a accepta respingerea cu care o tratează adesea proprii copii. I-am dat forţa care-i permite să continue când toată lumea abandonează. Forţă de a avea grijă de familie în pofida bolilor şi oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-şi iubi copiii cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când ei o rănesc cumplit. I-am dat forţa de a-şi suporta soţul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie. Şi, în fine, i-am dat lacrimi să plângă atunci când simte nevoia. Vezi, fiule, frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici în chipul ei, nici în coafură. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. Aceasta e poarta către inima ei - locul unde se adăposteşte dragostea. Şi adesea lacrimile ei sunt cele prin care poţi să-i zăreşti inima.

"Oare exista ceva mai frumos în viata aceasta decât un tânar si o tânara care se prind de mâna si îsi unesc inimile curate, pornind împreuna pe cararea casniciei? Poate fi ceva mai frumos decât o dragoste la început de drum?"
"Da, exista ceva mai frumos, si anume privelistea unui barbat si a unei femei cu peri carunti care au parcurs împreuna urcusurile si povârnisurile acestei carari. Mâinile lor sunt zbârcite si noduroase, dar ei continua sa se tina de mâna; fetele lor sunt brazdate de riduri adânci, dar tot iradiaza o seninatate si o liniste aparte; inimile lor sunt fizic obosite, dar tot puternice prin dragostea si devotiunea ce si le poarta unul altuia. Da, exista ceva mai frumos decât dragostea la început de drum - dragostea trecuta prin focurile vietii."

Un batranel plapand locuia cu fiul sau, nora si nepotul. Mainile sale ii tremurau, vederea ii era incetosata, iar mersul clatinat. Toata familia manca de obicei impreuna. Dar, bunicul manca foarte greu din cauza mainilor tremurande si a vederii slabe. Mazarea se rostogolea din lingura pe podea, iar cand apuca paharul, laptele se imprastia pe masa.

Atunci fiul si nora sa i-au pus o masa in coltul camerei unde bunicul putea manca singur, in timp ce familia se bucura de bucatele de pe masa. De cand bunicul sparsese o farfurie, mancarea ii era servita intr-un castron de lemn. Uneori puteai vedea in ochii batranului cate o lacrima. Singurele cuvinte care ii erau adresate erau scurte avertizari atunci cand scapa furculita sau mancarea. Nepotelul de patru anisori privea totul in tacere.

Intr-o seara, inainte de cina, tatal a observat ca baietelul sau se joaca cu niste bucati de lemn pe care le zgaria. Cu blandete a intrebat copilul:
- Ce construiesti tu acolo, micutul meu?
- Ei, fac un vas mic pentru tine si mama ca sa mancati atunci cand am sa cresc -a raspuns cu blandete copilul dupa care s-a intors la munca sa.

Cuvintele au lovit pe cei doi parinti incat au ramas fara glas. Lacrimile au inceput sa curga suvoi pe obrajii lor. Atunci au stiut ce au de facut. In acea seara sotul a luat de mana pe bunicul si l-a condus la masa familiei. De atunci a mancat de fiecare data cu familia si nici sotul nici sotia se pare nu au mai avut nimic impotriva cand o furculita cadea, laptele era imprastiat sau fata de masa murdarita.
Din toate acestea am invatat ca orice s-ar intamnpla azi oricat de rau, viata merge inainte si maine va fi mai bine.
Am invatat ca un lucru pe care il faci cuiva astazi s-ar putea sa ti se faca si tie mai tarziu de catre altcineva.
Am invatat ca vei pierde relatia cu parintii atunci cand nu fac parte din viata ta.
Am invatat ca a trai nu este acelasi lucru cu a fi viu.
Am invatat ca daca nu urmaresti fericirea, ea te va ocoli. Dar daca te vei concentra asupra familiei, asupra prietenilor, nevoilor altora, tot ce faci sa faci cat de bine poti, vei gasi fericirea.
Am invatat ca de cate ori suferi, nu esti singurul.
Am invatat ca in fiecare zi, trebuie sa ajuti pe cineva. Oamenii iubesc o strangere de mana, o imbratisare calda sau o simpla bataie pe umar.
Am invatat ca tot mai am o multime de lucruri de invatat.

Mai multe broscute se plimbau prin padure, când doua dintre ele au cazut într-o groapa adânca. Toate celelalte broscute s-au strâns în jurul gropii. Când au vazut cât de adânca era groapa, le-au spus celor doua broscute cazute în groapa ca nu mai au nici o speranta, dar acestea le-au ignorat comentariile si au început sa sara, încercând sa iasa din groapa.

Broscutele continuau sa le spuna sa nu mai sara, ca oricum totul este în zadar si soarta le este pecetluita. În cele din urma, una dintre cele doua broscute a ascultat de "sfatul" prietenelor ei si a renuntat sa mai sara. S-a abandonat pe fundul gropii si... a murit.

Cealalta broscuta a continuat sa sara din rasputeri. Suratele ei de pe marginea gropii au început din nou sa o îndemne sa renunte si sa moara împacata, dar broscuta s-a îndârjit mai tare si pâna la urma... hop! - a reusit sa iasa din groapa.

Uimite peste masura, broscutele s-au strâns în jurul ei si au întrebat-o:
- Ei, bravo! Nu ne-ai auzit? Cum de nu te-ai dat batuta?
- Oac! Oac! - topaia fericita broscuta.
- Hei, soro! Opreste-te o clipa si zi-ne si noua cum de nu te-ai dat batuta!
Într-un târziu, broscuta a înteles ce vor de la ea si le-a explicat ca ea nu prea aude bine si de-acolo, de pe fundul gropii, crezuse ca ele o încurajeaza.

Puterea cuvintelor... Limba are putere de viata si de moarte. Un cuvânt de încurajare pentru cineva cazut la pamânt îl poate ridica si îl poate ajuta sa paseasca mai departe. Dar tot cu un cuvânt îi poti aplica lovitura de gratie semenului tau doborât la pamânt. Fii atent la cuvintele tale. Este atât de usor sa rostesti cuvinte care sa taie avântul celui care le aude, mai ales daca trece printr-o perioada dificila. De ce n-ai alege sa fii astazi cel care împarte cuvinte datatoare de viata în jurul lui?

Grija parinteasca si dorinta de a-l învata pe fiul nostru sa fie responsabil ne-au determinat sa-i pretindem sa ne sune de fiecare data când mergea sa se joace la prietenii lui, si anume imediat ce ajungea la ei, desi nu locuiau decât la o departare de 2-3 blocuri de noi. Nu dupa mult timp, devenind mai încrezator ca poate sa ajunga la ei fara sa i se întâmple vreun rau, baiatul nostru a început sa uite de obligatia de a ne suna. Prima data când a uitat sa o faca, l-am sunat eu, ca sa vad daca a ajuns cu bine. I-am spus ca data viitoare când va uita sa ne sune, îl voi suna iarasi eu, dar atunci va trebui sa se întoarca neîntârziat acasa.

Credeam ca a înteles, însa câteva zile mai târziu, telefonul a ramas din nou mut si mi-am dat seama ca daca vrem ca fiul nostru sa învete lectia, voi fi nevoit sa-l pedepsesc. Nu doream sa-l pedepsesc! Mi se rupea sufletul la gândul ca va trebui sa-i stric voia buna, dar -desi discutasem clar cu el - uitase sa tina legatura cu mine, tatal lui. În timp ce formam numarul, Îl rugam pe Dumnezeu sa-mi dea întelepciune. "Poarta-te cu el cum Ma port Eu cu tine", parea sa-mi spuna Domnul. Luând aminte la acest gând, de îndata ce telefonul a sunat o data, am pus receptorul jos. Câteva clipe mai târziu, telefonul meu a iesit din mutenie. Era baiatul meu.

- Sunt aici, taticule!
- Bine, dar de ce ti-a trebuit atât ca sa ma suni, l-am întrebat eu.
- Te rog sa ma ierti, taticule, dar am început sa ne jucam si am uitat ca trebuie sa te sun. Dar stii, cum am auzit telefonul sunând, mi-am amintit.
- Ma bucur ca ti-ai amintit. Joaca-te mai departe si sa fiti cuminti.

De câte ori nu ne gândim la Dumnezeu ca la Cel care abia asteapta sa ne pedepseasca atunci când iesim din rând? Ma întreb însa de câte ori nu ne suna El pe noi o singura data, sperând ca ne vom aminti SA SUNAM ACASA!

Nu uita SA SUNI regulat ACASA. Dumnezeu vrea sa tina legatura cu TINE